cover image for my blog post

Despre prezent și acum 26 de ani

14 martie 2018 este ultima zi în care mai am 26 de ani. Este ultima zi în care vreau să mă relaxez și ultima zi în care nu mai las pe mâine ce pot face azi. Douăzeci și șase de ani au trecut de când am pus os pe os ca să ajung Cristi cel pe care îl știu. Mai știu că acum 26 de ani și 9 luni ai mei se iubeau teribil de mult și mai știu că nu le-a fost ușor. De mâine vor fi 27 de ani.

Poate că am simțit-o acum 9-10 ani, n-am vrut s-o aud, dar îmi amintesc că mi-a zis asta și mama: “După ce faci 18 ani, nici nu vei știi cum va trece timpul.” Recunosc că nu mai simt cum trece și unde se duce, dar totul devine mai intens și cel mai important este că sunt mult mai atent la experiențele mele.

in spatele blocului

*așa arăta în 2016 locul unde am copilărit. “În spatele blocului” unde jucam fotbal.*

Despre timp.

0-10 ani. Este un vid mare. Nu mai știu foarte multe de atunci, dar cu siguranță i-am secat de energie pe mulți. Am făcut pipi în pat, am urlat, stricam jucării și mă ascundeam de ai mei ca să mă dea dispărut. Îmi mai amintesc locurile în care mă jucam și câteva dintre jucării. Eram mult prea ocupat să-mi fac lumea mea și să trăiesc acolo. Legat de oameni, știu că o enervam pe vară-mea, alergam cu prietenii de bloc pe afară, mă ascundeam de bunici și nu voiam să dorm la amiază.

10-18 ani. Perioada asta a fost cea mai nobilă, o perioadă în care am învățat cele mai multe lucruri. În generală și-n liceu am avut cele mai multe interacțiuni și a fost etapa mea de rebeliune. Am purtat ochelari, mi-am lăsat părul lung, am desenat pereții (prima dată cu norișori, iar mai târziu cu instrumente muzicale), m-am apucat de cântat la chitară, am început să beau bere și am plecat pentru prima dată singur de acasă. A fost perioada în care intram și ieșeam în grupuri cu interese comune, luam parte la tot felul de cursuri, dar mă jucam în continuare de-a lumea.

18-26 ani. Deși este cea mai recentă, cred că etapa asta este și cea mai matură de până acum. Perioada asta a fost una în care ideologiile celor de lângă mine nu-mi mai făceau pe plac și am rupt relațiile apropiate cu bunicii, vecinii și chiar și cu părinții și uite așa am decis să plec la Cluj. Tot în perioada asta am început să fotografiez și să descopăr latura profesională din viața mea. Imediat ce m-am mutat la Cluj, nevoile mele s-au schimbat și nevoia de independență îmi dădea libertatea să îmi modelez viața exact așa cum voiam. Multe dintre decizii au fost greșit de bune pentru că am învățat extraordinar de mult din ele, iar deciziile bune au fost soft și calme. Acum că le scriu, mi se pare că trei sferturi din viața mea s-a întâmplat aici, după 18 ani.

geamul copilariei mele

*geamul de la bucătăria apartamentului de 2 camere de unde mama striga: “Hai în casă ca s-a făcut târziu!”*

așteptări. 27-30. La 30 de ani, 11 luni și 59 minute vreau să știu că am o relație la fel de bună cu ai mei și că urmează să ne plănuim următoarea excursie împreună. Tot în intervalul ăsta vreau să recuperez lucrurile pe care le-am ascuns sub preș. Vreau să îmi iau carnetul de șofer, vreau să îmi depășesc frica de avion, vreau să devin cunoscut în industria filmului, vreau să citesc mult mai mult, să renunț la zahar, să am un program de sport zilnic. Vreau să iubesc și să fiu iubit în continuare.

*prima stradă a copilăriei mele.*

*tu și tot eu* Iar despre timp pot spune că nisipul este cea mai bună metaforă. Reușești să-l iei în mână și nici nu-ți dai seama când se scurge, iar mai apoi alergi după fiecare fărâmă de parcă ar fi o piatră prețioasă. Tot ce vrei este să înveți să îți apreciezi viața pentru că știi că se scurge printre degete, dar tot ce contează pentru tine acum este să nu mori mâine, dar știi că ai vicii de care nu poți scăpa. Sunt plăcerile nevinovate ale vieții care “las’ că merge și așa” și totuși știi că nu merge așa. Știi că e bine să faci sport, știi că fumatul “dăunează grav sănătății”, știi că fricile sunt barierele care te fac un om mai bun, știi că părinții mor înaintea copiilor, știi că lucrurile pe care nu le mai ai sunt cele mai valoroase și cu toate astea scaunul ți-e cel mai bun prieten, o țigară slăbește și te de-stresează, ți-e frică în continuare de tine și te cerți cu cei care te iubesc acordând toată atenția celor mai neimportante iluzii ale fericirii.

*Tu și tot eu* așteaptă-mă să devin adult, să nu mă mai joc de-a lumea și să trăiesc pentru momentul în care voi deveni un model sincer pentru mine. Restul vine de la sine. Acum am 27 de ani.

 

 

Comments are closed.