Am început antrenamentul

L-am rugat ieri pe Emi (cine e Emi?) să mă ajute să mă antrenez, pentru mine în primul rând, dar și pentru drumul pe care sper să descopăr o parte din cine sunt. Pentru cei ce nu știu foarte multe, El Camino de Santiago este un drum pe care pelerinii creștini mergeau acum o mie de ani. Camino are mai multe părți, drumurile pornesc din estul Europei și se termină în orașul spaniol Santiago de Compostella. Simbolic, acestă cale a pelerinilor este văzută astăzi mai mult ca o cale de regărise a sinelui. Sunt indivizi care au străbătut toată Europa până a ajunge în Santiago de Compostela (punctul final). Din lipsă de timp și resurse, eu voi merge 230 km, de la Porto spre Santiago de Compostella în două saptămâni (maxim).

Antrenamentul. Și pentru că simt că am o viață sedentară, iar spatele-mi urlă uneori de durere, mi-am propus un set de exerciții pe care să îl practic constant care să devină parte din cine sunt. Ideea Camino-ului și cei proaspăt împliniții 27 de ani au fost niște pretexte excelente pentru a deveni un om mai rezistent și mai bun. Așa că Universul a ținut cu mine și am primit o invitație la World Class pentru a vedea cum este.

Asta a fost povestea pe scurt și vreau să detaliez câteva elemente care mă motivează să îmi schimb stilul de viață:

Despre Exercițiu. Sunt conștient că fără antrenament nu poți ajunge la performanță, fie că vorbim aici despre citit sau antrenamentul fizic. Exercițiul mai este și o oportunitate de a ne educa și a învăța “self-control” prin niște bune practici. Pe lângă asta, este un boost extraordinar pentru stima de sine și vă pot spune din proprie experiență că te simți grozav când știi că ți-ai muncit fizic corpul.

Despre Camino. Sunt conștient că acești 230 de km vor fi obositori, transpirăcioși, puturoși, dar plini de timp valoros, timp pe care mi-l permit și îmi doresc să-l investesc în mine. Am scris săptămâna trecută despre Arta de a reflecta și despre cât de important este acest proces pentru a deveni mai om. Despre asta este Camino.

Despre frumusețe. Recunosc că asta este un element mai egoist. Vreau să văd oceanul, vreau să îl miros și vreau să îl fotografiez cât mai dezbrăcat de umanoizi, cât mai limpede, cât mai furios, dar cu mine acolo. Ăsta este un element imperios necesar pentru egoismul curat din mine.

Despre ceilalți. Ieri am fost la Mega să-mi cumpăr de mâncare și în timp ce așteptam la coadă, o tipă se plasează în fața mea fără cea mai mică jenă. Nu m-am putut abține și i-am spus că a fost “foarte drăguț din partea ta”. Cu ochii în pământ, semn că știa ce a făcut, mi-a răspuns nonșalant: “Îți mulțumesc că ai fost domn și m-ai lăsat în față”. Nu i-am mai zis nimic, dar vă spun sincer că am gândit multe. Asta este genul de experiență pe care vreau să nu o mai asimilez așa cum vine, ci mai degrabă așa cum vreau pentru că astea sunt micile lucruri care ți se întâmplă involuntar într-o capitală. Tot despre ceilalți sunt și experiențele pozitive pe care sper să le găsesc pe acest traseu personal.

Despre lume. Este vorba aici de travel ca și concept mai vast. Îmi amintesc că după ce am fost în Turcia de 3-4 ori, am început să compar un anumit miros cu acea cultură de acolo. Un miros pe care îl pot regăsi peste tot prin lume, dar care mă duce cu gândul la acea cultură grozavă, la dürüm, la acel Çay negru și la cele două cuburi de zahăr, la părul facial al bărbaților, la Moscheea Albastră, la pescăria din Zonguldak și multe alte locuri cu povești în spate. Antrenamentul vreau să fie tot despre lume, vreau să fie despre puterea mea de a ajunge acolo și de a asimila cât mai multe lucruri minunate din diferite culturi.

Am legat foarte multe povești din trecut de cine sunt acum, asta pentru că ele definesc cine sunt astăzi, cum interacționez și ce aleg să fac. Iar ca să conclud, mă întorc la rădăcinile mele și vreau să vă spun câteva lucruri despre tata, asta pentru că l-am văzut de curând și am apucat să povestesc puțin cu el. Lucrul care mă marchează de fiecare dată când am nevoie să mă ajute cu ceva este felul în care el încă mă percepe mic și inocent, când mă întreabă dacă știu să folosesc o șurubelniță, dacă mă descurc să caut borcanul cu murături din beci sau dacă știu să încui poarta. La pachet cu asta, recunosc frâna psihologică pe care și-o pune de fiecare dată când îl sfătuiesc sau îl invit să încerce diverse lucruri: Tată, ce spui dacă mergem împreună să facem Yoga? Lasa-mă cu prostiile astea, îmi răspunde cu jumătate de gură parcă știind că i-ar face bine. Tată, cred că ar trebui să ne gândim să restructurăm puțin alimentele pe care le cumpărați de la supermarket pentru că cele mai ieftine sunt și cele mai nocive. Nu am timp de asta, plus că nu stau eu să îmi pierd vremea și să citesc fiecare etichetă, îmi răspunde pe aceeași voce nesigură, știind că trebuie să facă o schimbare. Ce vreau să spun din observația asta este că eu eram fix în același punct înainte să plec de acasă, la facultate. Eram rigid, rezistent și dădeam la o parte tot ce îmi era necunoscut fără măcar să îi dau o șansă acelui lucru de a mă convinge, deși știam că ar putea funcționa.

Preventing is better than curing (prevenirea este mai bună decât vindecarea). Despre asta este vorba și în antrenament. Avem nevoie de a ne antrena fizic, dar mai ales avem nevoie să înțelegem lucrurile pe care le putem preveni, pentru că uneori s-ar putea să fie prea târziu să mai vindeci ceva.

Asta mă motivează să mă antrenez, să mă duc pe Camino de Santiago și să mă urc în nenorocitul ăla de avion 🙂

Comments are closed.