Când înveți să “let it go”

Un subiect tare delicat pentru mine, dar care merită clar o expunere în online. Ca să afle tătă lumea, să dăm vestea mai departe, să lăsăm lucrurile în pace și armonie.

Pentru mine, conceptul de “let it go” exprimă relațiile (de prietenie și chiar intime) cu alte persoane, relații care aveau/au in compoziția lor sentimente mai grele și pe care am avut mai târziu curajul să le împărtășesc cu persoanele în cauză. Sunt relații unu la unu, sedimentate, foarte important de rezolvat pentru bunăstarea celor doi actori implicați în poveste. Acum că am definit ce este “let it go”-ul pentru mine, putem merge mai departe.

Povestea asta are un curs destul de lin, monoton și dureros, dar cu happy ending. Acum aproape 6 luni când m-am mutat în București am crezut că fugind din Cluj este o idee excelentă de scăpa de toți prietenii cărora le atribuiam un sentiment negativ în urma unor neînțelegeri. Interiorizând foarte multe lucruri, cream deseori în mintea mea scenarii care se transformau în niște monstruleți și într-un final într-un sentiment de ură. Acum să vă explic cum am trecut peste asta.

Foto de la prietenii H33 sau Urbannect

Joi, 3 mai. Fix înainte să zbor la Cluj, a venit la noi Anca. Anca este o tipă umblată, care are experiență cu procesele de regăsire, a văzut lumea și s-a urcat în multe avioane la viața ei. Era clar persoana cu care trebuia să stau de vorbă. Așa că pe la amiază i-am propus să dăm o tură cu trotinetele prin Parcul IOR, decizie pe care nu o voi regreta niciodată. Simt că acea întâlnire m-a adus mai aproape de “a fi adult”. Știi când te trăznește câte o revelație din aia la câte o problemă nerezolvată de ani de zile? Așa o fo cu Anca! Am povestit despre relații, despre frica de avion, despre cum ne pierdem speranța, despre cum suferim și despre cum toate cele de mai sus sunt perfect normale. Și am mai povestit despre un lucru la care eu opuneam destul de multă rezistență: meditația ca proces de vindecare. Am învățat că meditația nu este neapărat un proces de golire a minții, de albire, de vid; este un proces în care ne observăm. Gândurile îți vor zbura prin cele mai întunecate colțuri ale minții, iar întrebarea este dacă ești suficient de relaxat să le înfrunți și să le urmărești.

Pe la ora 14.00, Anca a luat trenul spre casa ei, iar eu am rămas cu gândul că următoarea zi voi avea avion către Cluj. Frică și panică! Așa că am decis să-mi fac bagajele, să fac repede un duș și să mă pun la o sesiune de meditație. Am început meditația pe la 21.30 și timp de 45 de minute m-am proiectat în avion, fricos și anxios. Încercam să mă observ, dar gândul îmi zbura de fiecare dată la altceva, semn că voia să fugă de frică și să nu se mai intoarcă; un proces natural al omului. Eu îl aduceam înapoi și observam din nou. Mi-am propus să stau în meditație până când mă simt confortabil cu acea frică și după cele trei sferturi de oră am reușit să fac asta.

Vineri, 4 mai – ora 5.30. Adormisem destul de ușor în seara de dinainte, drept urmare m-am trezit ok-ish. Eram obosit, dar gata să plec spre aeroport. Am mâncat ceva, mi-am luat rucsacul, mi-am pupat donșoara ca înainte de război (că nah, dacă nu mă mai întorc) și am luat autobuzul până la Otopeni. Ne-am îmbarcat în avion, a pornit motoarele și… am devenit anxios. Mi-am propus ca de această dată să observ sentimentele și să le dau șansa de a trăi în mine pentru că la urma urmei ele mă definesc și într-un mod uluitor am reușit să mă calmez aproape complet. Cursa a fost scurtă, iar eu am fost fericit când m-am dat jos de pe aripile avionului. Acesta a fost primul pas în creșterea ce urma să vină.

Tot vineri mi-a scris Maricica, cu care nu mai vorbisem de luni de zile. Maria mi-este prietenă bună de la facultate, dar în urma unei încercări eșuate de a colabora, i-am atribuit acele sentimente de care am scris mai sus. Recunosc că nu aș fi avut curajul să-i scriu eu, dar mi-a scris ea :). Așa că am decis să îi spun tot ce am pe suflet și să mă observ, să încetez să mai procesez toate sentimentele. A fost o întâlnire atât de sinceră și atât de frumoasă încât simt că mi-am făcut doi prieteni dintr-o singură îmbrățișare. A fost totul organic, cu frecvențe, meta, dar extrem de simplu și uman. Clujul devenise deja un loc mai bun.

Sâmbătă, 5 mai. M-am trezit greu, a fost o zi tare plină cea de dinainte și știam că trebuia să filmez. Ăsta era și motivul pentru care eram acolo, la Cluj. Bogdan m-a rugat să filmez o conferință pe care a organizat-o; am acceptat aproape instinctiv. La conferință am întâlnit o grămadă de oameni din comunitate și simt că am fost altfel, totul era mult mai organic și mă simțeam parte din familie. A fost o zi extrem de obositoare fizic, dar mintea parcă primise o supradoză de fericire, de încredere în mine și de “așa da”. Aici a fost punctul în care am spus că următoarele două zile le voi folosi să-mi rezolv toate problemele de suflet.

Pe seară am ajuns acasă, am mâncat ceva și simțeam nevoia să ies undeva. Am văzut că la H33, chiar vis-a-vis de unde stăteam, se strângea lume, așa că m-am dus și eu. Meritam o bere bună. Am chemat-o pe Irina, ne-am prostit puțin cu pozele și m-am întâlnit cu Andrei, un bun prieten fotograf, Ploieștean, cu care am ce povesti de fiecare dată când ieșim. Surprins că eram în Cluj, a prins ocazia de a mă invita la o plimbare dimineață. “Mno, hai!”

Duminică, 6 mai. Ce zi! Duminică am ieșit cu Andrei la pozat, am dat turul orașului și mi-am revigorat complet mintea. Parcă gândeam de două ori mai repede și mai limpede. După Andrei, m-am văzut la un Cico cu Ștefan, unde m-am relaxat atat de mult încât mai aveam puțin și adormeam. A urmat să mă văd cu Matei, cu care am povestit vrute și nevrute și am dus relația cu el la un nivel mult mai “deep”. O fo tare fain și sunt sigur că o să repetăm subiectele alea, prea puțin importante pentru expunerea la scară largă (*mhm*). Capacul de duminică l-am pus când am decis să mă văd cu Cristina. Cristina față de care am avut foarte multe sentimente, acum învelite bine într-o folie de respect și admirație pe care doar marmota le învelea în staniol. Inițial am crezut că n-o să pot să o văd că de fiecare dată când e lângă mine, mă năvălesc emoțiile și mă activez. De data asta am aplicat lecția Ancăi, observă și nu mai judeca. Mi-a fost drag să povestesc cu ea, să o iau în brațe, să îi spun cât mi-a lipsit și să “let her go”. Momentul în care ne-am strâns în brațe înainte să plecăm a fost rezumatul relației mele cu Clujul. Am ajuns acasă plin de idei și întâmplări, încât am așternut repede pe hârtie:

missing pieces makes a puzzle complete quote

The missing pieces is what makes a puzzle complete.

Luni, 7 mai. Luni a fost o zi mai pe fugă, dar frumoasă. Dimineață am stat la o poveste cu Bogdan ca să mai “catch up” că în timpul conferinței eram amândoi rupți. Mai apoi m-am întâlnit la un prânz relaxat cu Sis (Flore), iar primul lucru pe care i l-am spus a fost că dacă ne-am fi întâlnit acum trei zile, aș fi fost un alt om. M-am bucurat mult s-o văd pe Sis, care m-a ajutat să închei ciclul și călătoria mea prin sentimentele pe care le-am avut. A fost un boost de bine!

A venit timpul să iau avionul către București. Eram ajuns cu vreo două ore înainte să decolam, timp pe care l-am folosit să casc și să mă scurg în scaunul din sala de așteptare. Abia atunci am simțit oboseala și seninătatea pe care o aveam înaintea zborului. Zborul a întârziat, ne-am urcat în avion, iar când am decolat a început să fie o vreme oribilă. Ploua și avionul se zguduia de numa’. Mă apucase din nou panica, dar eram mândru că reușisem prima cursă și crescusem atât de mult încât m-am pus instinctiv în pielea de observator. Am închis ochii și observam mișcările avionului. Partea fascinantă din proces a fost că simțeam frica și sudoarea care-mi umezise genele, dar sufletul îmi era împlinit. Parcă reușisem să despart sufletul de corp. Un prim sentiment pe care vreau să-l explorez mai mult. La un moment dat, m-am uitat la tanti de langă mine care începuse să se închine. Am întrebat-o dacă îi este frică și mi-a răspuns ferm că “nu!” la care a adăugat: “Eu am zburat prin Siria în timp ce erau bombardamentele la începutul războiului și dacă eu nu am murit acolo, tu nu vei muri aici cu mine.”

Așa am ajuns înapoi acasă unde mi-am pupat donșoara ca după război :).

Comments are closed.