about courage

Astăzi scriu despre curaj

Motivul pentru care am vrut să vorbesc despre curaj este pentru că simt că l-am pierdut și sper să-l regăsesc în timp ce aștern aceste gânduri. Dar sunt atâtea întrebări despre curaj: ce este, când apare, de ce, cum, și îmi este greu să răspund la ele fără să-mi privesc în ochi frica ce stă la baza actului de curaj.

În ultimele două săptămâni am tras tare pe networking pentru că vreau să-mi construiesc o gașcă de oameni faini cu care să lucrez. Și wow, am dat peste o mulțime de oameni speciali, supereroi din toate punctele de vedere. De la magicieni și până la creatori de hub-uri, toți au ceva în comun: curajul. Uitându-mă la ei, am avut senzația că dacă vrei să faci ceva măreț, trebuie să ai o doză de nebunie, să fii puțin sărit de pe fix (într-un sens bun, desigur). Asta înseamnă să îți asumi anumite riscuri la pachet cu pierderile pe care le poți suferi, iar asta mi-e tare greu să fac în perioada asta.

După toate întâlnirile din ultima perioadă mi-am dat seama că mi-e frică de două lucruri care mă înfrânează teribil de la cine vreau eu sa fiu și dacă m-ai întreba ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare ți-aș răspunde că vreau să mă fac “curajos”, să pot privi oamenii în ochi mai des și să le vorbesc mai informal, cu sufletul. Așadar aseară m-am așezat cu gândul pe două cuie mari:

  1. Frica de a fi judecat. Cât am fost în Cluj, am lucrat cel mai mult în mediul ONG, unde deviza mea era să creez un mediu win-win în orice condiție. Voiam ca toată lumea să plece acasă fericit, împlinit și cu bani în buzunar (ultima idee nu prea merge cu mediul ONG). N-a funcționat de multe ori și probabil că nu va funcționa în continuare având în vedere diferențele de perspective pe care le avem. Eu, tu, prietenii nostri, clienții, suntem cu toții aproape fundamental diferiți, iar dacă simt că cineva mă apreciază tind să îi ofer parți din mine pentru a-i arăta aprecierea. Dilema este că eu nu am învățat să empatizez cu mine și tind să îmi asum vina în aproape orice situație și că nu am reușit să aduc situația ideală pe masă: win-win pentru toți. La București am învățat că oamenii sunt ocupați și că eu sunt unul din cele 7 miliarde de suflete care joacă acest joc al supraviețuirii. Așadar am învățat că sunt foarte puțini cei care vor să lupte pentru binele tău, pentru ideea ta, pentru viziunea ta de a schimba lumea. Și totuși am recunoscut gesturi de la oamenii pe care i-am întâlnit care mi-au spus că e mișto ce fac și că merită să mai bem o cafea din când în când.

Perfecționismul, o altă latură a fricii mele. Perfecționismul meu este unul atipic. La întâlniri ajung cu 10 minute înainte, nu prea îmi depășesc deadline-urile, iar comunicarea este punctul de pe “i” pe care îl îngroș tot timpul înainte să încep lucrul cu un client. Îmi amintesc că în școala generală cel mai nasol lucru care mi se putea întâmpla era să întârzii la ore. Nu suportam să văd privirea sfidătoare a colegilor care parcă îmi spuneau: “dude, ești neserios”. Este evident că toate lucrurile asta erau doar în capul meu, mai ales că acum mă uit la ele retrospectiv, le înțeleg mult mai bine și sunt sigur că asta stă la baza fricii mele.

bubbles

“Move out of your comfort zone. You can only grow if you are willing to feel awkward and uncomfortable when you try something new.”

 

Cum înving frica asta? Una dintre rezoluțiile de la finele anului trecut a fost că în 2018 voi avea mai multă grijă de mine, mă voi respecta mai mult pe mine, voi fi atent la nevoile pe care le am și astfel îmi voi menține sănătatea mintală la nivelul optim. Și am aplicat-o cu toate că în continuare nu fac rabat la întâlniri și deadline-uri, dar nu mai pun așa de mult accent pe “ce zice lumea”. Începe să nu mă mai doară, ba chiar să nu-mi mai pese.

  1. Frica de avion. Se zice că cele mai negre gânduri sunt ultimele care ajung la suprafața, iar eu trebuie să recunosc că în avion am trăit cele mai intense stări. De la “holy crap” și până la “thanks God”, toate gândurile păreau că aveau o latură parcă ruptă din ceva film de-al lui Tarantino. Mintea-mi juca feste. “Lasă că o să fie bine”, mi-am spus de fiecare dată când mă urcam în autobuzul care mă ducea la avion. Și a fost bine, cu excepția celui de-al doilea zbor în Turcia, unde am prins o furtună îngrozitoare în Istanbul și unde avionul dădea ture pentru că nu putea să aterizeze. Așa a ajuns să-mi fie frică de avion. (btw, hidden gem)

Ce am conștientizat de curând este că în următoarele luni va trebui să călăresc 5 avioane, 10 ore de zbor și emoții, 30 de frisoane și multe dureri de cap. Am citit cărți, m-am uitat la documentare și am început să învăț și puțină aerodinamică doar, doar îmi voi mai calma puțin din gânduri. Funcționează prea puțin, dar cred că singurul remediu la frica asta, ca la toate celelalte frici pe care le avem este să le înfruntăm and I will do that, chiar dacă nu a fost pe lista rezoluțiilor mele de anul trecut.

Concluzia. Vezi tu, fricile astea au un rol extrem de important pentru noi în minunea asta de viață. Dacă o lași să se aștearnă, preia controlul. Dacă în schimb reușești să o domini, devii mai puternic, mai stăpân pe situație, mai experimentat într-ale vieții, iar la final de viață vei fi acel bătrânel/ bătrânică cu foarte multă înțelepciune. În plus sunt sigur că voi regreta dacă nu mă urc acum în avion pe drumul de a deveni o versiune mai bună a mea și sincer chiar vreau să fiu acel bătrânel. Nu știu dacă sunt în măsură să dau vreun sfat acum, dar măcar de la fricos la fricos propun să-ți identifici fricile tale, fii sincer cu tine și apoi încearcă să pândești cea mai bună oportunitate de a o lua la fugă, poate așa reușești să o depășești 🙂

Așadar am scris despre frică, adică despre curaj!

Comments are closed.